O buna bucată de vreme am stat cu ochii în monitor şi cu mâinile deasupra tastaturii, neştiind de unde să încep. Aproape că îmi uitasem si parola contului...Acum însă, privind în urmă realizez valoarea de adevăr a enunţului Timpul nu iartă pe nimeni.

A trecut aproape un an...un an în care totul s-a schimbat radical. Am intrat la facultate, am ajuns acolo unde ne-am dorit să ajungem, toţi. Încet, încet, ne adaptăm la noua viaţă, la noul anturaj, încercăm să legăm noi prietenii. Poate peste ceva ani, luni, săptămâni, zile când ne vom revedea (referire clară la grupul inadaptaţilor sociali, care jucau kems şi mima în ore şi în pauze, în direct şi-n reluare), vom spune unii despre alţii că ne-am schimbat...E firesc, iar asta se întâmplă pentru că e mult mai greu să suni pe cineva să-i spui hai la un suc când sunt sute de kilometri la mijloc.

Am fost colegi, prieteni, confidenţti, fraţi uniţi întru chiul şi veselie :)) , şi aşa vom rămâne şi de acum încolo. Probabil că mulţi au trecut deja prin etapa asta şi vor spune cu ironie că prieteniile din liceu nu se mai păstrează...destul de adevărat în unele cazuri, însă pe noi ne unesc dragostea pentru vin şi patima pentru petreceri, plus spiritul camaraderesc şi intenţiile sinucigaşe (rememorare episod red bull flugtag :)) ). Aşadar, lecţia pe care am avut-o de învăţaţ pare destul de simplă, dar e destul de greu de trăit: un prieten adevărat îl apreciezi doar atunci când nu-l mai ai aproape.

Deocamdată pun punct aici, aşteptând şi eu la rândul meu acel va urma...

P.S. : M-am înecat în nostalgie :))

P.P.S: Daca nici în zilele următoare nu-mi revin, promit că am să detaliez nişte faze epice din anii de liceu :D